După cum se știe, cel de al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939. Serviciul de Securitate Nazist a asamblat o provocare cusută cu ață albă, organizată de către de trupele poloneze, orchestrând un atac asupra postului de radio de la Gleiwitz, din Silezia Superioară. Niște criminaili condamnați au fost ademeniți cu promisiunea de grațiere, fiind îmbrăcați cu uniforme poloneze. După atac au fost secerați de mitralierele SS.[1]Acest incident de frontieră, aparent banal, a determinat forțele Wehrmachtului, masate la frontiera comună, care numărau 40 de divizii de infanterie, 14 divzii mecanizate (din care 6 blindate) să răspundă prompt, la 6 dimineața. „Sucesul invaziei a fost favorizat de atitudinea disprețuitoare a conducătorilor polonezi față de problemele defenive.”[2]Fără intervenția sovietică din 17 septembrie 1939, probabil că războiul ar fi mai fi durat două-trei săptămâni, dar deznodământul oricum ar fi fost același, mai ales având în vedere inacțiunea forțelor aliate de pe frontul de vest, când s-a pierdut momentul cel mai favorabil pentru a intra în Germania propriu-zisă. Însă războiul static pe două fronturi, din Primul Război Mondial, nu avea să se mai repete în al doilea. Varșovia, asediată, a fost apărată eroic până pe data de 27 septembrie, iar peninsula Hel avea să reziste chiar până pe 2 octombrie. Polonezii și-au vândut scump pielea, făcând 50.000 de victime în rândul armatelor germane, mai mult decât au reușit armatele aliate în mai-iunie 1940.

Preşedintele Ignacy Mościcki şi membrii guvernului polonez au trecut graniţa in corpore în noaptea de duminică 17 spre luni 18 septembrie 1939, refugiindu-se la Cernăuţi, fiind găzduiți în Palatul Metropolitian. Aproximativ 50.00 de polonezi[3] s-au salvat și s-au refugiat în regatul român, începând cu 17 septembrie, când, după invazia sovietică, era clar că Polonia urma să fie împărțită între cei doi aliați totalitari, cel nazist și cel sovietic. În România au ajuns 24.000 de militari și aproximativ 26.000 de civili. Marea lor majoritate nu avea de gând să rămână în România. La sfârșitul anului 1939 mai rămăseră în țara noastră 19.000[4] iar din documentele regăsite în arhive reiese destul de clar că cei mai mulți se gândeau doar la plecarea spre Occident, unde sperau să continue lupta împotriva Germaniei naziste, pentru eliberarea Poloniei. Cazul cel mai relevant este cel din Călinești[5], Prahova, unde 177 de militari polonezi care fuseseră încartiruiți într-o cazarmă se evaporaseră în natură. De asemenea, nu trebuie să subestimăm faptul că polonezii se temeau ca nu cumva România să nu fie următoarea țintă a Germaniei naziste. Nu rezistase armata poloneză care oricum era superioară celei române!

Pentru a avea grijă de acest aflux important de refugiați, partea română a organizat rapid un Comisariat General pentru Evidența și Asistența Refugiaților Poloni care a fost subordonat Ministerului de Interne și care a funcționat până în 1945. Situația refugiaților poloni din Prahova a fost una fluctuantă, în perioada septembrie-octombrie 1939. La 27 septembrie 1939 se aflau în județ un general, 3 colonei, 5 locotenent-colonei, 30 de maiori, 31 căpitani, 38 locotenenți, 25 sublocotenenți, 1 cadet, 143 de soldați, 13 funcționari, dispunând de 26 de mașini, un autobuz și 3 camioane. De asemenea se aflau și 274 de civili, cu 40 de autovehicule. Primăriile comunelor raportau prefectului. La 27 septembrie 1939 în com. Albești-Paleologu se găseau 3 ofițeri, 163 de soldati care se transportau cu 30 de camioane, 2 tancuri cu tunuri antiaeriene dar nu mai aveau combustibil. La Bucov, lângă Ploiești, la 28 septembrie 1939 erau cazați 8 ofițeri, 158 soldati, 16 civili probabil bărbați și 8 femei cu 6 copii. Acest grup avea la dispozitie 34 de mașini dar reușiseră să salveze și 6 tunuri antiaeriene.[6] Întregul armament al polonezilor avea să fie reținut în România, fiind folosit de Armata Română în timpul campaniei din răsărit, împotriva Uniunii Sovietice, el fiind compatibil, în mare măsură, cu înzestrarea Armatei Române. Tezaurul polonez, însumând 82 tone de aur, valorând la acel moment 45 milioane de dolari, a fost îmbarcat la 12 septembrie 1939 în portul Constanța, pe o navă britanică, ajungând să fie depozitat la Banca Anglie, iar mai apoi, pentru siguranța luând drumul Canadei, la Otawa.[7] Polonezii au fost mult mai inteligenți decât republicanii spanioli, care au trimis în 1937 uriașul tezaur al Spaniei, format din 7.200 de lăzi pline cu 508 tone de aur brut care în U.R.S.S. unde a și dispărut.

Autoritățile române au disponibilizat fonduri pentru ajutorarea lor, nu numai a militarilor dar și a membrilor familiilor. Alocația bănească nu era mare, dar nici de neglijat (100 de lei pentru adulți pe zi și 50 de lei pentru copii, bani din care trebuiau să își plăteasca și cazare, la particulari, dacă era cazul). Întreaga presiune a acestor refugați a fost suportată de sudul județului, e drept, și pentru că aceștia veneau din Moldova, trecând dinspre Buzău pe șoseaua națională către comunele din sudul Prahovei și Ploiești. Un singur refugiat se regăsea în plasa Prahova, care avea capitala la Câmpina. În comuna Cornu, un anume Alexandru Snikorski se cazase în vila unui prieten, un englez cu numele de Goldon Hervart. Având în vedere numărul copiilor refugiaților polonezi, care ajunseseră să trăiască în Ploiești, s-a decis înființarea unei școli poloneze,  cu clase primare, gimnaziale și de liceu, unde învățau 112 copii. Școala funcționa într-o clădire pe strada Elena Doamna. Dintre materiile predate enumerăm: polona, româna, chiar și germana, latina, geografie, istorie, matematică, desen etc. Cheltuielile de funcționare erau suportate de Comitetul American pentru Spriinirea Polonezilor. Între Straja Țării și acest comitet se semnase un acord de colaborare. Comitetul American pentru Spriinirea Polonezilor s-a constituit în anul 1939 în Statele Unite, după ocuparea Poloniei de către naziști si comuniști, la inițiativa fostul președinte Herbert Hoover, care atrăgea atenția opiniei publice americane asupra faptului că cel puțin șapte milioane de oameni riscau să moară de foame[8]. SUA încă erau neutre dar acest ajutor alimentar a fost foarte greu de expediat din cauza blocadei navale instituită de britanici. Acordul fusese aprobat chiar de Constantin Argetoianu, care la acel moment era premier, după asasinarea lui Armand Călinescu de legionari, și prevedea înființarea de cămine în orașe precum Buzău, Târgoviște, Ploiești, Craiova, Târgu-Jiu, Turnu-Severin, Slatina etc. În aceste clădiri era interzisă, cel puțin teoretic, orice activitate politică în sensul întrunirilor cu caracter politic. Ceea ce făceau refugiații polonezi în particular, le era foarte greu autorităților să știe. Și nici nu este sigur că ar fi vrut să o facă. În octombrie 1939 autoritățile române au înființat un lagăr special, unde i-au internat pe refugiații polonezi având grade inferioare, care propagau idei comuniste, dădeau dovadă de indisciplină sau cei care fugiseră din localitățile unde fuseseră repartizați (dacă erau prinși, evident). El a fost amplasat la Făgăraș, o localitate mai ferită, în apropierea Brașovului.[9] Nunțiul apostolic pentru Polonia, dar și cel din România erau autorizați oficial să viziteze locurile unde erau încartiruiți refugiații polonezi, pentru a vedea condițiile în care trăiau, tocmai pentru a dovedi că România nu avea nimic de ascuns.

Este de lesne de imaginat care era moralul și situația materială a acestor refugiați. Mulți își lăsaseră în teritoriul ocupat rude, membri ai familiei. Un milion de polonezi din teritoriile estice, înglobate în URSS a fost depoartat rapid de Stalin în lagărele din Gulag. Norman Davies estima că un sfert murise până în 1941 când s-au semnat Acordurile de la Londra sau Acordul Sikorski-Maisky (după numele liderului polonez și a ambasadorului sovietic din capitala britanică). Unii dintre civili reușiseră să plece din Polonia cu mașinile persoanale, pe care nu aveau cum să le transporte în Occident, chiar dacă ar fi dorit, de aceea au început să le vândă doritorilor români. Unii au profitat de această situație și le-au cumpărat la prețuri avantajoase. Alți polonezi se refugiaseră cu mașinile statului polonez, pe care încercau să le vândă. La 20 septembrie 1939, autoritățile române emiteau o ordonanță, prin care se interzicea cetățenilor români „să cumpere de la refugiații polonezi automobile, arme, motociclete, efecte de valoare, devize, diferite metale pretioase.” Cei care încălcau prevederile erau amenințați cu arestarea. Totuși, fiind evident că polonezii nu aveau cum și pe unde să plece cu mașinile, autoritățile au permis înstrăinarea lor, dar doar prin intermediul unei comisii, care funcționa la nivelul fiecărei prefecturi din țară, din care făceau parte câțiva specialiști reuniti de prefect și care trebuiau să-și dea cu părerea dacă prețul oferit de cumpărătorul român era unul normal. Practic, evaluau mașinile polonezilor. Chiar și Prefectura Prahova a achiziționat patru autovehicule (două marca Buick, două Chevrolet) o camionetă și o motocicletă, care au fost trimise spre a fi reparate la atelierele Căii ferate Ploiești Văleni (CFPV) care erau în subordinea administrației județene și nu a CFR.

În ciuda amiciției istorice și toleranței autorităților române, unii refugiații au creat probleme. România nu dorea să fie atrasă în războiul european, și mai ales nu doreau să supere Germania, de aceea autoritățile centrale transmiteau prefecturilor să preîntâmpine agitațiile politice ale refugiaților. La Ploiești situația nu era foarte calmă, unii dintre refugiații polonezi, făcând scandaluri prin restaurante și bodegi sau chiar în localurile unde erau cazați, spre nemulțumirea Cercului Polon din Ploiești, care se delimita ferm de petrecăreți și solicita autorităților prahovene izolarea lor și trimiterea lor în închisori (inclusiv în lagărul de la Făgăraș). 3.000 de refugiați polonezi au rămas totuși în România pe toată durata războiului, revenind într-o cu totul altă Polonie, din toate punctele de vedere, abia după 1945. Rezumând, aproximativ o mie de refugiați polonezi au trecut și au trăit o anumită perioadă de timp în județul Prahova,

iar prahovenii au făcut tot posibilul ca să le ofere condiții decente de viață.

Fragment din volumul O istorie a Prefecturii Prahova, în curs de elaborare.

[1] Norman Davies „Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, vol. II, din 1795 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2014

[2] Liddle Hart „Istoria celui de al doilea război mondial”, Editura Orizonturi, Editura Lider, București, pag. 44

[3] Alte surse dau cifra de 100.000 de refugiați sau 69.000.

[4] Andrzej Dubicki „Refugiaţii polonezi în România în 1939” în revista Historia, nr. 212, 14 sept-15 oct. 2019

[5] În perioada interbelică era comună de sine stătătoare, acum sat în com. Florești.

[6] Toate informațiile punctuale provin din Fondul Prefectura Prahova, dosar nr. 18/1939 Serviciul Județean Prahova al Arhivelor Naționale ale României.

[7] Șase tone au ramas în România, la BNR, de-a lungul întregului război, fiind expediate la Varșovia, abia după 1945, într-un gest de o mare noblețe din partea Bucureștiului. Care l-a asuns de sovietici.

[8] https://en.wikipedia.org/wiki/Commission_for_Polish_Relief#Reduction_and_ending_of_relief

[9] Probabil că doar studiind Fondul Prefectura Brașov se poate descoperi câți polonezi au fost internați aici.