prefectura

Refugiați polonezi în Prahova anului 1939 FOTO

După cum se știe, cel de al Doilea Război Mondial a început la 1 septembrie 1939. Serviciul de Securitate Nazist a asamblat o provocare cusută cu ață albă, organizată de către de trupele poloneze, orchestrând un atac asupra postului de radio de la Gleiwitz, din Silezia Superioară. Niște criminaili condamnați au fost ademeniți cu promisiunea de grațiere, fiind îmbrăcați cu uniforme poloneze. După atac au fost secerați de mitralierele SS.[1]Acest incident de frontieră, aparent banal, a determinat forțele Wehrmachtului, masate la frontiera comună, care numărau 40 de divizii de infanterie, 14 divzii mecanizate (din care 6 blindate) să răspundă prompt, la 6 dimineața. „Sucesul invaziei a fost favorizat de atitudinea disprețuitoare a conducătorilor polonezi față de problemele defenive.”[2]Fără intervenția sovietică din 17 septembrie 1939, probabil că războiul ar fi mai fi durat două-trei săptămâni, dar deznodământul oricum ar fi fost același, mai ales având în vedere inacțiunea forțelor aliate de pe frontul de vest, când s-a pierdut momentul cel mai favorabil pentru a intra în Germania propriu-zisă. Însă războiul static pe două fronturi, din Primul Război Mondial, nu avea să se mai repete în al doilea. Varșovia, asediată, a fost apărată eroic până pe data de 27 septembrie, iar peninsula Hel avea să reziste chiar până pe 2 octombrie. Polonezii și-au vândut scump pielea, făcând 50.000 de victime în rândul armatelor germane, mai mult decât au reușit armatele aliate în mai-iunie 1940.

Preşedintele Ignacy Mościcki şi membrii guvernului polonez au trecut graniţa in corpore în noaptea de duminică 17 spre luni 18 septembrie 1939, refugiindu-se la Cernăuţi, fiind găzduiți în Palatul Metropolitian. Aproximativ 50.00 de polonezi[3] s-au salvat și s-au refugiat în regatul român, începând cu 17 septembrie, când, după invazia sovietică, era clar că Polonia urma să fie împărțită între cei doi aliați totalitari, cel nazist și cel sovietic. În România au ajuns 24.000 de militari și aproximativ 26.000 de civili. Marea lor majoritate nu avea de gând să rămână în România. La sfârșitul anului 1939 mai rămăseră în țara noastră 19.000[4] iar din documentele regăsite în arhive reiese destul de clar că cei mai mulți se gândeau doar la plecarea spre Occident, unde sperau să continue lupta împotriva Germaniei naziste, pentru eliberarea Poloniei. Cazul cel mai relevant este cel din Călinești[5], Prahova, unde 177 de militari polonezi care fuseseră încartiruiți într-o cazarmă se evaporaseră în natură. De asemenea, nu trebuie să subestimăm faptul că polonezii se temeau ca nu cumva România să nu fie următoarea țintă a Germaniei naziste. Nu rezistase armata poloneză care oricum era superioară celei române!

Pentru a avea grijă de acest aflux important de refugiați, partea română a organizat rapid un Comisariat General pentru Evidența și Asistența Refugiaților Poloni care a fost subordonat Ministerului de Interne și care a funcționat până în 1945. Situația refugiaților poloni din Prahova a fost una fluctuantă, în perioada septembrie-octombrie 1939. La 27 septembrie 1939 se aflau în județ un general, 3 colonei, 5 locotenent-colonei, 30 de maiori, 31 căpitani, 38 locotenenți, 25 sublocotenenți, 1 cadet, 143 de soldați, 13 funcționari, dispunând de 26 de mașini, un autobuz și 3 camioane. De asemenea se aflau și 274 de civili, cu 40 de autovehicule. Primăriile comunelor raportau prefectului. La 27 septembrie 1939 în com. Albești-Paleologu se găseau 3 ofițeri, 163 de soldati care se transportau cu 30 de camioane, 2 tancuri cu tunuri antiaeriene dar nu mai aveau combustibil. La Bucov, lângă Ploiești, la 28 septembrie 1939 erau cazați 8 ofițeri, 158 soldati, 16 civili probabil bărbați și 8 femei cu 6 copii. Acest grup avea la dispozitie 34 de mașini dar reușiseră să salveze și 6 tunuri antiaeriene.[6] Întregul armament al polonezilor avea să fie reținut în România, fiind folosit de Armata Română în timpul campaniei din răsărit, împotriva Uniunii Sovietice, el fiind compatibil, în mare măsură, cu înzestrarea Armatei Române. Tezaurul polonez, însumând 82 tone de aur, valorând la acel moment 45 milioane de dolari, a fost îmbarcat la 12 septembrie 1939 în portul Constanța, pe o navă britanică, ajungând să fie depozitat la Banca Anglie, iar mai apoi, pentru siguranța luând drumul Canadei, la Otawa.[7] Polonezii au fost mult mai inteligenți decât republicanii spanioli, care au trimis în 1937 uriașul tezaur al Spaniei, format din 7.200 de lăzi pline cu 508 tone de aur brut care în U.R.S.S. unde a și dispărut.

Autoritățile române au disponibilizat fonduri pentru ajutorarea lor, nu numai a militarilor dar și a membrilor familiilor. Alocația bănească nu era mare, dar nici de neglijat (100 de lei pentru adulți pe zi și 50 de lei pentru copii, bani din care trebuiau să își plăteasca și cazare, la particulari, dacă era cazul). Întreaga presiune a acestor refugați a fost suportată de sudul județului, e drept, și pentru că aceștia veneau din Moldova, trecând dinspre Buzău pe șoseaua națională către comunele din sudul Prahovei și Ploiești. Un singur refugiat se regăsea în plasa Prahova, care avea capitala la Câmpina. În comuna Cornu, un anume Alexandru Snikorski se cazase în vila unui prieten, un englez cu numele de Goldon Hervart. Având în vedere numărul copiilor refugiaților polonezi, care ajunseseră să trăiască în Ploiești, s-a decis înființarea unei școli poloneze,  cu clase primare, gimnaziale și de liceu, unde învățau 112 copii. Școala funcționa într-o clădire pe strada Elena Doamna. Dintre materiile predate enumerăm: polona, româna, chiar și germana, latina, geografie, istorie, matematică, desen etc. Cheltuielile de funcționare erau suportate de Comitetul American pentru Spriinirea Polonezilor. Între Straja Țării și acest comitet se semnase un acord de colaborare. Comitetul American pentru Spriinirea Polonezilor s-a constituit în anul 1939 în Statele Unite, după ocuparea Poloniei de către naziști si comuniști, la inițiativa fostul președinte Herbert Hoover, care atrăgea atenția opiniei publice americane asupra faptului că cel puțin șapte milioane de oameni riscau să moară de foame[8]. SUA încă erau neutre dar acest ajutor alimentar a fost foarte greu de expediat din cauza blocadei navale instituită de britanici. Acordul fusese aprobat chiar de Constantin Argetoianu, care la acel moment era premier, după asasinarea lui Armand Călinescu de legionari, și prevedea înființarea de cămine în orașe precum Buzău, Târgoviște, Ploiești, Craiova, Târgu-Jiu, Turnu-Severin, Slatina etc. În aceste clădiri era interzisă, cel puțin teoretic, orice activitate politică în sensul întrunirilor cu caracter politic. Ceea ce făceau refugiații polonezi în particular, le era foarte greu autorităților să știe. Și nici nu este sigur că ar fi vrut să o facă. În octombrie 1939 autoritățile române au înființat un lagăr special, unde i-au internat pe refugiații polonezi având grade inferioare, care propagau idei comuniste, dădeau dovadă de indisciplină sau cei care fugiseră din localitățile unde fuseseră repartizați (dacă erau prinși, evident). El a fost amplasat la Făgăraș, o localitate mai ferită, în apropierea Brașovului.[9] Nunțiul apostolic pentru Polonia, dar și cel din România erau autorizați oficial să viziteze locurile unde erau încartiruiți refugiații polonezi, pentru a vedea condițiile în care trăiau, tocmai pentru a dovedi că România nu avea nimic de ascuns.

Este de lesne de imaginat care era moralul și situația materială a acestor refugiați. Mulți își lăsaseră în teritoriul ocupat rude, membri ai familiei. Un milion de polonezi din teritoriile estice, înglobate în URSS a fost depoartat rapid de Stalin în lagărele din Gulag. Norman Davies estima că un sfert murise până în 1941 când s-au semnat Acordurile de la Londra sau Acordul Sikorski-Maisky (după numele liderului polonez și a ambasadorului sovietic din capitala britanică). Unii dintre civili reușiseră să plece din Polonia cu mașinile persoanale, pe care nu aveau cum să le transporte în Occident, chiar dacă ar fi dorit, de aceea au început să le vândă doritorilor români. Unii au profitat de această situație și le-au cumpărat la prețuri avantajoase. Alți polonezi se refugiaseră cu mașinile statului polonez, pe care încercau să le vândă. La 20 septembrie 1939, autoritățile române emiteau o ordonanță, prin care se interzicea cetățenilor români „să cumpere de la refugiații polonezi automobile, arme, motociclete, efecte de valoare, devize, diferite metale pretioase.” Cei care încălcau prevederile erau amenințați cu arestarea. Totuși, fiind evident că polonezii nu aveau cum și pe unde să plece cu mașinile, autoritățile au permis înstrăinarea lor, dar doar prin intermediul unei comisii, care funcționa la nivelul fiecărei prefecturi din țară, din care făceau parte câțiva specialiști reuniti de prefect și care trebuiau să-și dea cu părerea dacă prețul oferit de cumpărătorul român era unul normal. Practic, evaluau mașinile polonezilor. Chiar și Prefectura Prahova a achiziționat patru autovehicule (două marca Buick, două Chevrolet) o camionetă și o motocicletă, care au fost trimise spre a fi reparate la atelierele Căii ferate Ploiești Văleni (CFPV) care erau în subordinea administrației județene și nu a CFR.

În ciuda amiciției istorice și toleranței autorităților române, unii refugiații au creat probleme. România nu dorea să fie atrasă în războiul european, și mai ales nu doreau să supere Germania, de aceea autoritățile centrale transmiteau prefecturilor să preîntâmpine agitațiile politice ale refugiaților. La Ploiești situația nu era foarte calmă, unii dintre refugiații polonezi, făcând scandaluri prin restaurante și bodegi sau chiar în localurile unde erau cazați, spre nemulțumirea Cercului Polon din Ploiești, care se delimita ferm de petrecăreți și solicita autorităților prahovene izolarea lor și trimiterea lor în închisori (inclusiv în lagărul de la Făgăraș). 3.000 de refugiați polonezi au rămas totuși în România pe toată durata războiului, revenind într-o cu totul altă Polonie, din toate punctele de vedere, abia după 1945. Rezumând, aproximativ o mie de refugiați polonezi au trecut și au trăit o anumită perioadă de timp în județul Prahova,

iar prahovenii au făcut tot posibilul ca să le ofere condiții decente de viață.

Fragment din volumul O istorie a Prefecturii Prahova, în curs de elaborare.

[1] Norman Davies „Istoria Poloniei. Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, vol. II, din 1795 până în prezent, Editura Polirom, Iași, 2014

[2] Liddle Hart „Istoria celui de al doilea război mondial”, Editura Orizonturi, Editura Lider, București, pag. 44

[3] Alte surse dau cifra de 100.000 de refugiați sau 69.000.

[4] Andrzej Dubicki „Refugiaţii polonezi în România în 1939” în revista Historia, nr. 212, 14 sept-15 oct. 2019

[5] În perioada interbelică era comună de sine stătătoare, acum sat în com. Florești.

[6] Toate informațiile punctuale provin din Fondul Prefectura Prahova, dosar nr. 18/1939 Serviciul Județean Prahova al Arhivelor Naționale ale României.

[7] Șase tone au ramas în România, la BNR, de-a lungul întregului război, fiind expediate la Varșovia, abia după 1945, într-un gest de o mare noblețe din partea Bucureștiului. Care l-a asuns de sovietici.

[8] https://en.wikipedia.org/wiki/Commission_for_Polish_Relief#Reduction_and_ending_of_relief

[9] Probabil că doar studiind Fondul Prefectura Brașov se poate descoperi câți polonezi au fost internați aici.

Din istoria DN1, Drumul Brașovului, o șosea de interes național, dar greu de realizat FOTO

Sute de mii de autovehicule tranzitează lunar DN1 în judetul Prahova fără ca șoferii să bănuiască lunga istorie a acestui drum de o importanță esențială pentru România.

Nestor Urechia a iubit și s-a atașat de județul Prahova, unde a petrecut o bună parte a vieții sale. Mai mult, i-a cunoscut foarte bine munții și văile! Nestor Urechia s-a născut la București, tatăl său fiind V.A. Urechia, un cunoscut istoric, scriitor, dar și om politic antebelic, de origine moldoveană, care a ocupat de-a lungul timpului multe demnități publice, fiind membru al Parlamentului Regatului Român timp de 34 de ani neîntrerupt, membru fondator al Academiei Române etc. În 1898 ministrul Lucrărilor Publice de la acea dată, Ion I.C. Brătianu, aflat la începutul fulminantei sale cariere publice și politice, decidea înființarea unui serviciu special care să se ocupe doar de șoseaua națională Câmpina-Predeal, numindu-l în această funcție pe inginerul-șef Nestor Urechia care avea studii serioase în Franța și era și profesor la Școala de Poduri și Șosele. Urechia publica în anul 1913, la cinsprezece ani de la numirea în funcție, lucrarea „Drumul Brașovului“, una extrem de amănunțită (peste 300 de pagini) despre ceea ce cunoaștem azi drept DN1 și segmentul său cel mai dificil și atunci, dar și azi, Câmpina-Predeal. Nestor Urechia a locuit în oraşul Buşteni pe strada ce îi poartă astăzi numele, într-o cochetă vilă amplasată în apropierea intrării pe Valea Cerbului.

Drumul care duce/a spre Brașov a contribuit de o manieră importantă la dezvoltarea Prahovei, având în vedere că ruta comercială debușa în câmpie, la Ploiești, înainte de a ajunge la București. Acest drum a cunoscut mai multe etape, care l-au adus în prim-planul comunicațiilor terestre din Muntenia, făcând legătura cu Transilvania și reușind treptat să devină principala cale de trecere, punând în umbră Valea Teleajenului sau pasul Rucăr-Bran. Inițial, în Evul Mediu, cea mai mare parte a înfloritorului comerț al sașilor din Brașov cu Muntenia se realiza prin pasul Rucăr-Bran. Cele două părți erau complementare- unii erau meșteșugari pricepuți, ceilalți agricultori înzestrați. Inițial, legătura între cătunul Posada și Predeal nu se făcea decât pe o potecă pe care se circula pe jos sau călare, individual. Dar chiar și pe această potecă erau negustori care se aventurau și-și transportau marfa pe aici (denumiți prahoveni, dar fără a avea neapărat legătură cu județul, ci pentru că își transportau marfa pe Valea superioară a râului Prahova). Marfa era descărcată de pe cai la Câmpina, unde se afla și vama Țării Românești, și încărcată în care. Un eveniment important pentru deschiderea drumului a fost ctitorirea mănăstirii Sinaia, sfințită la 15 august 1695, unde au ajuns șă trăiscă și 80 de călugări. Mănăstirea era punct de popas și înnoptare (drumul fiind atât de dificil, nu putea fi străbătut într-o singură zi). Din 1700 poteca a început treptat să fie lărgită, fiind transformată în drum de căruțe. Acest episod a durat un secol și jumătate. Austriecii au folosit acest drum, contribuind la lărgirea lui (cu salahori) din motive militare în timpul războiului ruso-austro-turc din 1736-1739, fiind o cale rapidă de a ajunge la București. În jurul anului 1800 pe lângă drum, el din ce în ce mai circulat, încep să apară cârciumi sau ospătării (cunoscute în epocă după numele proprietarilor, Enache, Drăguș, Mihai etc.) Însă în timpul ierinilor se putea trece pe acest drum cu mare greutate din motive evidente. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea pe drumul către Brașov se instalase și un serviciu de poștă.

Vizita domnitorului Gheorghe Bibescu (domn între 1843-‘48) la mănăstirea Sinaia, în 1845, a impulsionat lucrurile. Bibescu a fost îngrozit de starea proastă a drumului Câmpina-Predeal (în desăvârșită neîngrijire și neorânduială) și a dat vina pe cârmuirea (proto-prefectura) județului Prahova și pe serviciul de poștă. A luat măsuri punitive, destituindu-l pe proto-prefectul județului Prahova (Ion Kretzulescu). Directorul Postei a fost trimis direct în arestul Poliției (Agiei) Capitalei, pentru opt zile. Din Sinaia, Bibescu s-a deplasat la graniță, la Predeal, analizând traseul pe care trebuia să-l aibă noua șosea Această etapă a durat până în 1866. Inițial, în 1846 s-au făcut studii de teren, iar în anul următor s-a început consolidarea în anumite puncte. În perioada 1856-‘58 s-au alocat de către autoritățile muntene (înainte de 1859) însemnata sumă de 325.656 lei pentru modernizarea drumului de la Câmpina la Predeal. În 1860 dificila porțiune între Breaza și Predeal a fost, în sfârșit amenajată (șoseluită- acesta nu însemna o asfaltare cum o cunoaștem noi azi, ci mai degrabă tasare-pietruire suficientă pentru traficul restrâns din epocă). Mai rămâneau de amenajat segmentul Ploiești-Câmpina-Breaza de Jos. În 1861 s-a semnat un contract privind realizarea șoselei Ploiești-Bănești-Slobozia-Câmpina- Câmpinița- Podul Vadului (34 km.) care ne permite să ne dăm acum seama cam care era traseul șoselei (nu exista tronsonul de ocoloire a orașelor Câmpina și Breaza). În 1865 drumul a fost complet finalizat chiar dacă în 1864 puternice inundații au afectat județul Prahova. În timpul domniei lui Carol I era cea mai modernă șosea din România, famila regală folosind-o în mod regulat, având în vedere ca tronsonul de cale ferată București-Brașov (în Imperiul Austro-Ungar, dar care leaga Bucureștiul de Sinaia precum și de Europa Centrală) a fost dat în folosință abia în 1879. Înainte ca Sinaia să fie legată prin cale ferată cu Bucureștiul avea legătură cu Brașovul. Câteva luni, călătorii care doreau să meargă la Brașov sau mai departe din București se dădeau jos la Câmpina și erau transportați cu trăsurile până la Sinaia, de unde își reluau călătoria.

Material documentat și redactat de Codruț Constantinescu, consilier Instituția Prefectului Prahova

Scurt istoric despre Theodor Văcărescu, unul dintre primii prefecți ai județului Prahova

Unul dintre primii prefecți ai județului Prahova a fost Theodor Văcărescu (1842-1913) din marea familie boierească a Văcăreștilor. A studiat în Elveția în anii 1850, apoi a trecut în Prusia, unde a fost admis în corpul de cadeți (vitori ofițeri). Între 1854-’58 a urmat alte studii militare la Postdam și Berlin. A revenit în Principatele Unite, unde domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit sublocotenent și apoi l-a avansat la Statul Major al noii Armate române. În 1864 a demisionat din functia militară, nemulțumit de politica domnitorului iar apoi a luat parte la înființarea unor reviste anticuziste. După lovitura de stat din 11 februarie 1866 el a fost numit prefect de Prahova, cu delicata misiune de a se asigura că domnitorul detronat avea să fie trecut în Imperiul Austriac pe la Brașov, sarcină de care s-a achitat fără probleme (e drept că nici Cuza și suita sa nu i-au făcut viața grea).

În aceasta calitate, de prefect, l-a însoțit pe principele Carol I, proaspăt instalat pe tronul României, în județul Prahova în 1866. La venirea în ţară, domnitorul Carol de Hohenzolern Sigmaringen era în căutarea unui loc unde să îşi ridice viitorul castel. Ajuns în zona Melicești (comuna Telega), ar fi luat drept semn rău accidentul calului pe care îl călărea si care si-ar fi rupt piciorul şi a renunţat la planul său. O altă versiune indică faptul că moşnenii din zonă nu au vrut să-i vândă terenul, domnul ajungând la Sinaia! În amintirea acestei vizite, datată în iunie 1866, s–a ridicat Crucea Domnitorului, inscripţionată atât cu caractere latine, cât şi chirilice. Pe cruce a fost scris: „Această sacră Cruce s-a ridicat spre menirea fericitei călătorii a Măriei sale Domnului Românilor Carol I, Principe de Hohenzollern, prin acestu judeţu Prahova şi a trecerii înălţimei sale peste acestu piscu de la Miliceşti în anul 1866 mergind de la Telega”. Pe partea opusă, se poate citi: „Consiliul General al Judeţului Prahova, în şedinţa sa din 12 Novembre anul 1866, a hotărâtu în unanimitate a ridica acest monument în onoarea domnului României Carol I, dreptu semn de credinţă ce are pentru prea iubitul seu Domnitor întregul judeţu Prahova, fiind preşedinte al Consiliului General de Prahova George Grigore Cantacuzino, şi prefect al Judeţului Prahova, Theodor Constantin Văcărescu. Sculptor Paul Focşeneanu”.

Din păcate, monumentul, care a supraviețuit miraculos regimului comunist, nu este deloc pus în valoare. Carol I l-a apreciat pe Theodor C. Văcărescu (1842-1914) care a devenit în 1873 mareşal al Curţii Regale, ocupându-se, alături de fiul său, Radu Văcărescu, de supravegherea lucrărilor de construcţie la castelul Peleş, tot în Prahova, fapt ce i-a servit ca model de inspiraţie pentru reconstrucţia conacului din Măneşti. Îl regăsim pe fostul prefect de Prahova în anul 1876 în cadrul delegației conduse de prim-ministrul I.C. Brătianu care s-a deplsat la Livadia, în peninsula Crimeea, pentru a negocia un tratat cu Imperiul Țarist în vederea trecerii trupelor ruse spre teatrul de război din nordul Balcanilor. A participat la luptele din jurul fortificațiilor otomane de la Plevna, din nordul Bulgariei, în cadrul Războiului de Independență. Ulterior a fost numit agent diplomatic la Bruxelles, Haga, Roma, iar lucrarea sa în două volume Luptele românilor în rezbelul din 1877-1878 a fost premiată de Academia Română.

Text: istoric Codruț Constantinescu, consilier în cadrul Instituției Prefectului Prahova

Bibliografie:

Dim. R. Rosetti, Dicționarul contemporanilor, București, 1897